Amprenta de carbon a achizițiilor noastre

Măsurarea amprentei de carbon ar trebui să devină, pe termen scurt sau mediu, o practică obișnuită pentru companii și alte organizații (asociații, colectivități teritoriale), dar și pentru persoanele fizice.

Prin realizarea unui bilanț de carbon (Bilan Carbone®), o companie sau un individ poate identifica și cuantifica emisiile de gaze cu efect de seră (GES) generate de activitatea sa, înainte de a stabili acțiunile necesare pentru a controla sau chiar a reduce impactul asupra mediului. Reamintim că angajamentele internaționale, precum Acordul de la Paris (COP 21 din 2015), vizează limitarea amplorii încălzirii globale, ale cărei consecințe – valuri de căldură mai frecvente și mai intense, creșterea nivelului mărilor și oceanelor etc. – amenință condițiile de viață ale societăților umane și ale celorlalte viețuitoare de pe Pământ[1].

Deși anumite activități care generează emisii de GES sunt menționate frecvent în mass-media (consumul de energie, transportul), să ne concentrăm asupra unei surse de emisii mai puțin discutate: achizițiile, în special achizițiile de bunuri tangibile (produse fizice), pe care le distingem de servicii (prestații intangibile).

Amprenta de carbon a achizițiilor: despre ce este vorba?

Definiție și perimetru

Pentru început, să definim clar perimetrul vizat de amprenta de carbon a achizițiilor.

În sensul „bilanțului de carbon” (Bilan Carbone®), metoda de referință dezvoltată în cadrul ADEME la începutul anilor 2000, calcularea amprentei de carbon a achizițiilor unei organizații (companie, colectivitate teritorială, asociație etc.) constă în măsurarea emisiilor de GES generate în faza de fabricație a produselor (sau serviciilor) achiziționate care vor fi consumate în cursul anului. Putem cita, ca exemplu, topurile de hârtie pentru imprimarea la birou sau cuprul utilizat în procesul de producție al unui producător de țevi metalice.

Amprenta de carbon a achizițiilor, în sensul metodei Bilan Carbone®, se limitează așadar la:

• Amprenta de carbon a fazei „amonte” sau a fazei de fabricație – sunt excluse celelalte faze ale ciclului de viață al produsului (distribuție, utilizare și sfârșitul duratei de viață),
• Amprenta de carbon a obiectelor care vor fi consumate în cursul anului – sunt excluse imobilizările (bunurile imobilizate aduc beneficii economice pe termen lung, de peste un an, companiei).

În plus, ne putem întreba care este amprenta de carbon a deșeurilor rezultate din bunurile achiziționate (de exemplu: ce se întâmplă cu resturile de material textil care nu sunt utilizate de un producător de confecții?).

Etapele fazei de fabricație

Descompunând faza de fabricație a unui bun tangibil, metodologia de reglementare pentru calculul bilanțului GES distinge următoarele etape:

• Extracția materiilor prime
• Consumul de energie pentru următoarele etape intermediare:
• Transformarea materiilor / produselor achiziționate
• Asamblare
• Pentru activitățile agricole: schimbarea destinației terenurilor (exemple: conversia pădurilor în terenuri cultivate sau în infrastructuri construite – locuințe, industrie, transport etc.)
• Transportul produselor între toate etapele de transformare

Producția, o etapă printre altele în ciclul de viață al produsului

Dincolo de etapa de producție detaliată anterior, amprenta de carbon totală a unui bun fizic se măsoară prin prisma ciclului său de viață, de la extracția materiilor prime până la sfârșitul duratei de viață.

În general, se disting 5 etape principale în ciclul de viață al unui produs: extracția materiilor prime, producția, distribuția (transportul către client/utilizator), utilizarea și sfârșitul duratei de viață.

Analiza ciclului de viață constă tocmai în evaluarea tuturor impacturilor de mediu diferite ale unui produs sau serviciu (impactul asupra climei, impactul asupra resurselor naturale, impactul asupra apei etc.).

Etapele ciclului de viață al unui produs

Iată un exemplu de distribuție a emisiilor de gaze cu efect de seră generate pe parcursul întregului ciclu de viață al unui smartphone (iPhone 14 Pro), conform datelor furnizate de Apple. Se observă că producția reprezintă 80% din amprenta de carbon a produsului, față de 15% pentru faza de utilizare.

Care este ponderea achizițiilor în amprenta noastră de carbon?

Achizițiile reprezintă o parte semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de seră atât pentru indivizi, cât și pentru companii.

Ponderea achizițiilor în amprenta de carbon a indivizilor

În Franța, Carbone4, firma de consultanță de referință în probleme de energie și climă, a descompus amprenta de carbon medie a unui francez și evidențiază partea legată de achiziții: 1,6 tone CO2e dintr-o amprentă totală de 9,9 tone CO2e, adică 16% din amprentă provine din achiziții (articole pentru casă, electronice, îmbrăcăminte etc.). Această cifră (1,6 tone CO2e) nu acoperă achizițiile legate de alimentație sau cheltuielile legate de serviciile publice (administrație, învățământ, cultură etc.).

Ponderea achizițiilor în amprenta de carbon a companiilor

În ceea ce privește companiile, așa cum arată un studiu al Carbon Disclosure Project (CDP)[3], scope 3 (care include emisiile de GES din lanțul amonte/furnizori și aval/clienți) poate reprezenta peste 90% din bilanțul de carbon al societăților din anumite sectoare de activitate (servicii financiare, construcții, transport).

În cadrul scope 3, emisiile de gaze cu efect de seră generate de achiziții reprezintă în medie 20% din amprenta de carbon a companiilor, însă această cifră poate crește considerabil pentru anumite activități (44% pentru industria chimică, 63% pentru agricultură, 67% pentru sectorul alimentar, băuturi și tutun).

Exemplu din sectorul chimic (descompunerea emisiilor de GES din scope 3)

Cum să gestionăm amprenta de carbon a achizițiilor?

Dincolo de măsurarea amprentei de carbon a achizițiilor, companiile au la dispoziție diverse pârghii pentru a controla sau chiar a reduce aceste emisii de GES.

Limitarea achizițiilor

Evitarea sau reducerea achizițiilor, acolo unde este posibil

În mod evident, prima modalitate de a limita amprenta de carbon a achizițiilor este pur și simplu de a… reduce achizițiile, evitând comenzile inutile. Deși această opțiune poate părea radicală la prima vedere, ea are meritul de a pune sub semnul întrebării deciziile de cumpărare și de a se asigura că acestea sunt indispensabile pentru buna desfășurare a operațiunilor. Fiecare organizație este apoi liberă să stabilească pragul care i se potrivește pentru a diferenția ceea ce este esențial de ceea ce este superfluu.

Esențial este să fim conștienți că fiecare achiziție este asociată cu o amprentă de carbon.

‍

Prioritizarea achiziției de produse cu amprentă de carbon redusă

O altă opțiune constă în orientarea achizițiilor către bunuri a căror producție a generat mai puține gaze cu efect de seră decât alte produse similare. Totuși, lipsa datelor privind amprenta de carbon pentru anumite produse împiedică integrarea acestui criteriu de decizie în caietul de sarcini al achizitorilor. Tendința generală ar trebui, totuși, să conducă la o promovare a produselor cu cea mai mică intensitate de carbon în anii ce vor urma.

Așa cum arată tabelul de mai jos, care detaliază amprenta de carbon a mai multor smartphone-uri, observăm, de exemplu, că capacitatea de stocare a unui iPhone influențează semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră generate de fabricarea sa (diferența fiind de la simplu la dublu între 128 GB și 1 TB de stocare).

‍

Criterii de analiză a furnizorilor care integrează dimensiunea „amprentă de carbon”

Mizarea pe produse recondiționate

O altă soluție constă în alegerea bunurilor recondiționate („second-hand”).

Logica este următoarea: atunci când analizăm amprenta de carbon a unui obiect pe întreaga sa durată de viață (cradle-to-grave, sau „de la leagăn la mormânt”), o parte semnificativă a emisiilor de GES provine din faza de fabricație (extracția materiilor prime, transformare și asamblare). Astfel, prin amânarea achiziției de produse noi, evităm fabricarea acestor produse noi și, implicit, emisiile de gaze cu efect de seră generate de această etapă de producție.

Minimizarea impactului transportului achizițiilor dumneavoastră

Faza de distribuție a produsului, între furnizor și client, reprezintă, de asemenea, un pârghie de analizat pentru reducerea amprentei de carbon a produsului, măsurată pe întreg ciclul său de viață.

Cele mai evidente opțiuni sunt:

• alegerea unui mod de transport cu emisii mai scăzute de carbon: pentru aceeași distanță parcursă, livrarea pe mare (cu vaporul, adesea nave portcontainer) va avea o amprentă de carbon mai mică decât livrarea pe calea aerului. Această opțiune depinde de constrângerile clientului. Într-adevăr, deși transportul maritim emite mai puține GES decât cel aerian pentru aceeași distanță și greutate transportată, termenul de livrare este, de regulă, semnificativ mai lung pe mare.

• alegerea unui furnizor mai apropiat din punct de vedere geografic pentru a reduce distanța parcursă și, prin urmare, emisiile de GES aferente serviciului de transport. Această opțiune este însă condiționată de existența unor furnizori care să răspundă nevoilor clientului în regiunea sa.

Prelungirea duratei de viață a bunurilor achiziționate (repararea)

Dincolo de o eventuală – și uneori dificilă – reducere a achizițiilor, ne putem reduce amprenta de carbon prelungind durata de viață a obiectelor utilizate, tot cu scopul de a amâna achiziția de echipamente noi (aceeași logică precum în cazul achiziției de echipamente recondiționate).

Dacă păstrăm exemplul smartphone-ului, observăm că, prin prelungirea cu 2 ani a duratei de utilizare a terminalului în loc să cumpărăm unul nou, evităm emisia a 16 kg CO2e (conform unui studiu ADEME). Această prelungire a duratei de viață este, de regulă, posibilă prin repararea sau recondiționarea obiectelor existente.

Prelungirea duratei de utilizare a smartphone-urilor și impactul climatic asociat

Valorificarea produsului la sfârșitul ciclului de viață

Când un produs nu mai poate fi utilizat, există mai multe opțiuni pentru a limita amprenta de carbon la finalul vieții sale, precum reciclarea, reutilizarea sau valorificarea energetică[5].

• Reciclarea desemnează reintroducerea directă a unui deșeu în ciclul de producție din care provine, înlocuind total sau parțial o materie primă nouă (ex: o sticlă este topită și utilizată pentru a fabrica o sticlă nouă).
• Reutilizarea constă în folosirea unui deșeu pentru un scop diferit de prima sa utilizare sau în crearea, pornind de la un deșeu, a unui alt produs decât cel care i-a dat naștere (ex: anvelopele auto uzate sunt folosite pentru a proteja coca unei bărci).
• Valorificarea energetică presupune utilizarea caloriilor conținute în deșeuri prin arderea acestora și recuperarea energiei astfel produse pentru, de exemplu, încălzirea clădirilor sau producerea de electricitate.

Concluzie

Achizițiile de bunuri tangibile reprezintă o sursă semnificativă de emisii de gaze cu efect de seră, în special din cauza etapei de fabricație, care consumă materii prime și energie pentru prelucrarea materialelor și asamblarea produselor.

Integrarea acestei amprente de carbon în strategia și în raportarea companiilor devine o practică tot mai comună și un factor de diferențiere și competitivitate, în contextul unei legislații care favorizează din ce în ce mai mult produsele cu emisii scăzute de carbon (obligația de a afișa un indice de reparabilitate sau chiar un scor de carbon pe produse etc.).

Contabilitatea carbonului câștigă teren și nu mai poate fi ignorată de către factorii de decizie.