Compensarea voluntară a carbonului

Tranziția către o economie cu emisii scăzute de carbon devine o temă tot mai prezentă în dezbaterea publică și chiar în viața de zi cu zi a agenților economici (state, companii și persoane fizice), iar subiectul compensării emisiilor de carbon este abordat frecvent. Vă propunem să analizăm definiția acestui concept, utilitatea sa, limitele și bunele practici de urmat.

Moștenirea Protocolului de la Kyoto

În decembrie 1997, Conferința Părților (COP), sub egida ONU, a adoptat un text major care impune obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES).

În principal, țările dezvoltate – țările din Anexa I – s-au angajat să își reducă emisiile prin stabilirea unor obiective obligatorii (bugete naționale). Dincolo de eforturile de reducere a propriilor emisii de GES, țările dezvoltate pot contribui financiar la proiecte care permit reducerea emisiilor organizațiilor situate în alte țări (MOC, MDP).

Compensarea voluntară a emisiilor de carbon

Compensarea voluntară a emisiilor de carbon urmează această logică, deoarece „constă în finanțarea unui proiect de reducere sau sechestrare a emisiilor de GES pentru care nu ești direct responsabil”.

Pentru fiecare proiect, inițiatorul și organismul de certificare determină cantitatea de gaze cu efect de seră care va fi evitată sau sechestrată, stabilind astfel numărul de credite de carbon emise pentru proiectul respectiv, un credit de carbon reprezentând o tonă de CO2 echivalent evitată sau sechestrată.

Este necesar să facem o distincție clară între piața de carbon „reglementată” (obligatorie) și piața „voluntară”, care ne interesează aici:

• Piața reglementată acoperă, de regulă, sectoarele de activitate cu cele mai mari emisii de GES (energie, oțel, ciment etc.) și impune obiective cifrate de respectat („cote de emisie”) companiilor vizate – în Uniunea Europeană, este vorba despre Sistemul de Comercializare a Cotelor de Emisie (EU ETS), care acoperă peste 40% din emisiile totale ale UE.
• Piața compensării voluntare a emisiilor de carbon este deschisă tuturor agenților economici, dar se adresează în special celor care nu sunt supuși unei constrângeri legale sau de reglementare care să le limiteze emisiile de GES (companii, persoane fizice etc.).

Principiile de calitate ale unui proiect de compensare

Pentru a fi valid și relevant, un proiect de compensare trebuie să respecte mai multe principii fundamentale:

• Adiționalitate: proiectul trebuie să genereze reduceri de emisii care nu ar fi avut loc fără certificare și fără finanțarea obținută prin aceasta. Prin urmare, sunt luate în calcul doar reducerile de emisii care rezultă din acțiuni ce depășesc scenariul de referință stabilit prin metoda utilizată.
• Măsurabilitate: proiectul trebuie să poată fi măsurat, adică să fie posibilă cuantificarea emisiilor de gaze cu efect de seră captate sau reduse.
• Permanență: proiectul trebuie să se înscrie pe termen lung.
• Verificabilitate: progresul proiectului și evoluția sa în timp trebuie să poată fi verificate ușor și periodic.

Un pârghie de acțiune pentru atingerea mai rapidă a neutralității climatice globale

Compensarea se înscrie în secvența evitare-reducere-compensare, după măsurarea impactului asupra emisiilor de carbon al unei organizații. Astfel, mergând dincolo de reducerea emisiilor, compensarea voluntară a emisiilor de carbon reprezintă o modalitate de a atinge mai rapid obiectivul neutralității climatice globale.

Principalii actori de pe piața compensării emisiilor de carbon

Putem distinge 4 actori principali pe piață:

• Organismele de certificare, care verifică dacă un proiect îndeplinește obiectivele stabilite și validează reducerea emisiilor de GES, implicit numărul de credite de carbon aferente
• Inițiatorii de proiecte (sau dezvoltatorii), care implementează concret proiectul
• Intermediarii, care pun în legătură vânzătorii și cumpărătorii de credite de carbon – anumite entități pot acționa atât în calitate de inițiatori de proiecte, cât și de intermediari
• Cumpărătorii finali, care achiziționează credite de carbon în cadrul demersului lor de tranziție către o economie cu emisii scăzute de carbon (în principal companii și persoane fizice)

Înțelegerea rolului compensării pentru a-i valorifica potențialul

Anumiți actori implicați în compensarea carbonului sunt uneori criticați pentru modul în care comunică despre acest demers, iar noi vă explicăm de ce:

• Termenul de „compensare” poate lăsa impresia eronată că achiziționarea de credite de carbon echivalează cu anularea emisiilor unei organizații, creând astfel riscul ca aceasta să neglijeze eforturile de reducere a propriilor emisii de gaze cu efect de seră (GES)
• Unele organizații își promovează demersul de compensare pentru a susține că sunt „zero carbon”, însă metodologiile de contabilitate a carbonului sunt clare: emisiile compensate în altă parte nu pot fi scăzute din propriile emisii de GES

Pentru a valorifica un demers de compensare a carbonului, este așadar necesar ca acesta să fie integrat într-o strategie globală de tranziție către o economie cu emisii scăzute de carbon (măsurare, evitare-reducere, compensare) și să existe transparență cu privire la diferitele acțiuni întreprinse (reduceri, finanțarea proiectelor de compensare), evitând limitarea la o viziune „pur aritmetică” a neutralității carbonului, așa cum subliniază ADEME într-un aviz emis la începutul anului 2022 .

În concluzie, avantajele compensării carbonului sunt evidente: compensarea permite direcționarea fondurilor către dezvoltarea cu emisii scăzute de carbon, așa cum notează Carbone4, fiind astfel un pârghie relevantă pentru atingerea mai rapidă a neutralității carbonului la nivel mondial. Este totuși esențial ca această compensare să fie inclusă într-o strategie globală de tranziție și ca organizația să comunice transparent despre toate acțiunile sale, evitând să pună accentul exclusiv pe compensare.